Ne uităm adesea la oameni și rămânem impresionați.
Le vedem prezența, energia, siguranța.
Pare că le merge totul ca pe roate. Pare că au găsit toate răspunsurile.
Par fericiți, împliniți, puternici, luminoși.
Și, fără să vrem, în mintea noastră apare comparația:
„Ce frumos ar fi să fiu și eu așa…”
„Ce viață extraordinară are omul ăsta!”
„Cât succes, câtă inspirație, câtă putere…”
Dar adevărul pe care nu-l vedem este acesta:
mulți dintre oamenii pe care îi admirăm sunt, în interior, mai singuri decât ne putem imagina.
Pentru că ceea ce ei ne arată este masca.
Rolul.
Personajul.
Versiunea pe care au învățat că lumea o aplaudă.
Unii urcă pe scenă, dar în josul ei se prăbușesc.
Unii au conturi pline, dar inimi goale.
Unii au sute de prieteni în online, dar nici măcar o singură persoană cu care să fie vulnerabili.
Unii inspiră mulțimi, dar nu au un singur om în fața căruia să poată plânge.
Și, în timp ce lumea îi privește cu ochii mari și spune:
„Ce viață minunată are!”, sufletul lor strigă în tăcere:
„Nu mă vede nimeni cu adevărat…”
Admirația noastră se oprește la suprafață.
Ne uităm la omul public, nu la omul real.
Ne uităm la lumină, nu la costul pe care îl plătește cineva ca să o mențină aprinsă.
Sunt oameni care au învățat să fie perfecți pentru lume, dar nu mai știu să fie sinceri cu ei înșiși.
Sunt oameni care par neobosiți, dar în interior se simt extenuați de propria lor imagine.
Sunt oameni care primesc aplauze, dar acasă îi întâmpină o tăcere grea, densă, rece.
Sunt oameni care au tot ce se vede și nimic din ce contează.
Și nu pentru că nu ar vrea să fie bine.
Ci pentru că nimeni nu i-a întrebat vreodată:
„Cine ești TU când se lasă liniștea?”
„Ce rămâne din tine când nu te mai privește nimeni?”
„Cum se simte viața ta dincolo de aplauze?”
Ci că au ajuns să creadă că fără mască nu ar mai fi iubiți.
Așa se naște golul.
Așa se naște singurătatea.
Așa se naște durerea pe care nimeni nu o vede, dar pe care o simt în fiecare zi.
Și aici se naște și întrebarea pentru fiecare dintre noi:
Cât din ceea ce arăt lumii este adevăr?
Și cât este doar masca pe care o port ca să fiu acceptat/ă?
Pentru că viața nu devine frumoasă atunci când lumea te admiră.
Viața devine frumoasă atunci când tu nu mai ai nevoie să fii altcineva decât ești.
Poate e despre tine.
Despre locurile în care încă joci un rol.
Despre momentele în care spui „sunt bine”, deși ești la capătul puterilor.
Despre felul în care ai învățat să zâmbești ca să nu deranjezi, să fii puternic ca să nu fii judecat, să fii „ok” ca să nu ceri ajutor.
Și poate că astăzi este pentru tine un moment de adevăr.
Un moment în care poți să respiri și să recunoști:
„Și eu port o mască uneori… și aș vrea să nu mai fie nevoie.”
Cine ești cu adevărat… când nu te vede nimeni?
Dacă acest articol te-a atins, lasă-mi în comentarii un singur cuvânt:
„Eu”
Ca un prim pas spre a-ți vedea propria viață fără mască.
Cu prezență și iubire, Vasilica G.💜
Despre îndoială, „sfaturi”, integritate și curajul de a rămâne alături de tine „Când vrei ceva cu adevărat, întotdeauna vor fi oameni care îți vor spune că nu poți obține acel lucru.Apoi, când vor vedea că nu te pot opri, vor începe să se dea cu părerea și să îți spună cum ar trebui să procedezi. […]
Există o confuzie foarte des întâlnită când vine vorba despre relații.Credem că o relație bună se construiește cu cineva.În realitate, ea se construiește din cine suntem noi. Înainte de a intra într-o relație de cuplu, există o relație esențială care are nevoie să fie vie, clară și onestă:relația cu tine. Nu pentru că „trebuie să […]
Există un moment în viața fiecărui om — nu e zgomotos, nu e dramatic, nu e anunțat —un moment în care realizează că nu mai știe exact unde este el în propria viață. Funcționează.Merge mai departe.Face ce trebuie.Are roluri, responsabilități, oameni pe care îi iubește. Și totuși… undeva, în adânc, simte că trăiește în afara […]
